Văzduh transparent

În câmpul pustiit stau acum, şi vântul extrem de rece îmi despică neuronii împărţindu-mi cortexul în două. În pustiul cristalin mă uit cu o sete inexprimabilă, mă uit în adâncul împrejurimilor şi doresc să văd luminiţe pe orizontul întunecat şi cleios, dar nimic. Totul este stins şi rarefiat, lipsit de esenţă şi de ce-i mai bun pe lume. Un aer de dezmăţ intelectual se simte venind din depărtare, trezindu-mi gânduri grele şi temeri profunde. Nihilismul e pretutindeni. Secundele se succed sacadând pulsul, minutele cad pe rând ca nişte tunete ce anunţă iminenţa orelor unse ce au să vină... adeverind vremelnicia fiecăruia...

Finito.

Subscribe to the RSS feed