Jarul rece

The cold ashes Încremenit între două extreme de posibile reacţii, te aflii acum neştiind ce să faci. După ce ai trecut prin jarul rece al lunilor, după ce sufletul a stat la rumenit îndeajuns pe frigarea ascuţită, înţelegi că nu poţi cere ca lumina cea dintâi, din vremea genezei, să emane căldură şi să producă fotoni şi azi. Chiar dacă totul a început cu un avânt ce nu poate fi definit decât ca infantilo-naiv, acum, în ultimul ceas... liniştea frustrantă, tăcerea încăpăţânată, au sugrumat stilul lacunar al magiei ce a fost şi n-a fost. Factorii ce transced limitele native omului, au prevalat încă o dată. Magia şi inocenţa, căldura şi bunătatea, toate au fost zadarnice, în ciuda strădaniei inşiilor ce orizontali ar vrea să fie. Luna tot rece şi pustie rămâne...

În dorinţi, zgârcit încep să fiu...

Alb mai roșu

The vision Alb. Totul e alb. Alb e cerul, albă e scoarţa terestră. Văzduhul întreg s-a îmbrăcat într-o mantie albă, imaculată. Nourii albi au plâns cu lacrimi de cristal. Lacrimi reci imaculate. Alb vremelnic. Numai tu, roşu, pătezi albul. Dâre roşii, în timp, şi riduri subţiri laşi printre mărgăritarele reci şi albe. Negru, e negru în sufletul tău. E un negru ce înghite totul. Singur, roşu în albul orbitor te aflii...

... sau, e un trandafir alb, pur?

Subscribe to the RSS feed