Venind dintr-o lume umedă, unde gândurile curg în şiroaie de lacrimi impure, privesc agale spre cerul golit de apa oceanului adânc şi plin de licurici flămânzi, în întunericul călduţ al primăverii ce se aşterne peste văzduh. Stau aşteptând apariţia sfioasei sfere neincandescente de pe boltă, şi simţind, parcă, materia vibrând prin aerul plăpând din pricina florilor ce ies lent din ademenitorul pământ, o bucurie imensă mă cuprinde, asistând miracolul vieţii noi. Trăirile şi freamătul naturii aflate în pragul unui nou început, se transformă în cuvinte ce vestesc metamorfozarea împrejurimilor. Însă, răcoarea iernii încă prezentă-mi îngheaţă neuronii fragili, iar pleoapele-mi cad ca doi stejari, încetând a mai scrie p-ascunziş în lumina stinsă. Aşadar, sub luciul potolit al boltei, adormit dus, visele lacrimilor se prefac într-o datorie nejustificabilă, iar datoria, peste noapte, e dorinţă, dorinţele - vise.

Ditto