În aerul cristalin de toamnă, o frunză leneşă ce-mi cutremură nepalpabilul cade în palma mea. Sub stejarul scorţos şi invechit de atâta timp, stau eu singur privind lumea de pe câmpia pustiită. Firele de iarbă ce acum şi-au pierdut luciul din vară, în vântul blajin încearcă să danseze un vals pentru tine, dar acum prea târziu este. Pe cer, îţi citesc faţa de departe uitându-mă la prea palida lună, înţeleg că azi eşti, iar mâine nu. În seara târzie, ca o pânză de mătase, minutele petrecute în nocturnele de vară, strălucesc acum pe cer vorbindu-mi de feeria din cub. Şi totusi, o linişte fragilă s-a cuibărit pretutindeni, cu speranţa candidă de a ţine mult şi bine. Doar clopetele din îndepărtare mai tună-n cord din când în când.

Gata, acum poţi să respiri.