Unde și când: Londra, octombrie - decembrie, 2015

Pe durata șederii în Londracu am decis să-mi vomit gândurile ca un stârv puturos în cuvinte sclifosite. Globii ovulari sensibili... vor ustura până la finalul acestei lecturi deșănțate. Atenție...

Începe...

Cu pași greoi, din cerul gurii cariate...

Plouă în întuneric cu stropi împuțiți de carne stată. O putoare mortuară umple întregul. Miroase pretutindeni a moarte omniscientă. Putoare... și iar putoare... Precipitații de dureri cotidiene. Se creează o odă din infern despre unica specie de pe Terra condamnată la suferință conștientizată.

Mărunt și des cad din cerul de beton asfaltat flegme de proveniență divină. Divinitățile își aduc aportul la descompunerea și putrefacția întregului. Lipsa unei selecții naturale corespunzătoare contribuie la erodarea culorilor. Acum și dihaniile, nătângii, sluțenile, handicapații și cadavrele leguminoase au șansa de a trăi și îmbâcsi pământul cu a lor existență sfâșietoare. Este o atmosferă de scârbă funebră în ciuda hoiturilor care cred că trăiesc o viață frumoasă.

Se aleargă inconștient cu bale și spume într-un freamăt neîncetat... spre moarte. Toată lumea urmează îmbătată de "darul divin" același șablon, aceleași tipare, fără sens. "Trebuie să trăiești!"... fără oprire ca un aparat cu termen de garanție vag(inal) stabilit... Cadavrele adesea doar în aparență vii, se hrănesc din bucurii efemere.. ca hienele. O vânătoare de himere diafane într-o lume mucegăită. Pentru ce? De ce? Trăim în gol... într-un cavou imens, imens cât marginile conștiinței umane. Nihilism.

Pe cei apropiați adesea îi transformăm în latrine... Ne pătăm unii pe alții cu dejecții abjecte emanate pe cale bucală, generate în creiere de animale scorojite. Prostia, ura gratuită și nevoile personale... ne animează zi de zi până la ultima suflare dielectrică.

Consumerismul în cote ridicole ne ține amorțiți până la ridicol. Fugim de "a gândi", de profunzimi. Superficialitatea ca modus vivendi. Deși... azi putem fi și consumatori de cunoaștere și pseudo-cunoaștere, la alegere. Cunoașterea și știința ca spam... Totul poate fi spam, orice... oricine. Ne spärmuim unii pe alții. Nu există discernământ concret, nici principii, nici valori clare... Am relativizat existența! ... oare și condiția umană?

Suntem homo sapiens digitalis comercialus.

Ah, de când am ajuns și la consumerism existențial? Nenumărate forme de culte, inculte, secte, insecte, religii și denominațiuni. Avem o puzderie de opțiuni. Piață de desfacere spirituală. Cerere și ofertă. Oare nu asta-i cumva printre primele forme de consumerism? Degeaba am trecut prin övulul mediu.

În oaza ispitelor și a nenumăratelor căi de pierzanie fizice, psihice și spirituale, mulți sucombă propriilor vicii sau neajunsuri. Mulți mor pe dinăuntru... Știi ce greu este de a trăi mort? Storși de vlagă, se mențin doar prin dialize existențiale, atât cât să nu moară și fizic... Alții sunt fizic aproape morți, dar în țestele și venele lor se găsește un apetit intens și imens pentru viață... stăvilit doar de propria lor materie.

Atâta suferință în jur... De îți vine să înjuri și să blestemi prima ființă conștientă din geneza omenirii și particulele primordiale ale cosmosului. Nu este suficient că o trăim și o vedem în jur... Ci am ajuns să prețuim, să imortalizăm și să consumăm suferința în forme rafinate, artistice, și chiar să ne batem joc de nenumăratele ei forme, să o tabloidizăm. Să "curgă" muzica și să "cânte" cerneala!

Ne bălăcim cu toții în oceane imense de deșertăciuni și amăgiri felurite, crezând că așa trebuie trăit... la maxim! Am conceput tot felul de religii care să ne creeze, într-un fel sau altul, impresia că fiecare avem un scop în viață. Totuși, nu ai avut vreodată impresia că "a trăi" nu este decât o muncă silnică, zilnc inutilă? Toate promit că după oricât rău sau suferință, urmează bine. Viața de dincolo de moarte nu este decât o promisiune că urmează mai multă suferință. O deșărtăciune. Unde există viață, există și suferință. Nu există viață fără ea.

Suferința care are semnificație, este iubire. Așa se crede. Chiar ș-așa.. puțini au luxul de a trăi așa ceva. Iubirea fără suferință este o himeră. Dar... oare iubirea chiar oferă semnificație vieții? Nu este forma supremă de amăgire?... Poate este la fel de perisabilă ca putoarea lăsată în urmă de orice hoit... viu sau mort. Tot ce omul a conștientizat și conceptualizat este praf în ochi... Vomitături sarbede, acre.

Mai are sens fericirea? Cine a avut curajul să inventeze acest cuvânt?

Este frig... În jur plutește un aer gri... Închid ochii și visez cu entuziasm la ultimele ore. Oare când? Moartea în agonie prelungită... doar eu și câțiva pereți.

Toți murim primind o labă peste bot... chiar la final...

Câțiva stropi de lumină și deja te simți inundat din interior. Strop cu strop... oceanul de suferință în care plutești în derivă devine tot mai albastru. Nimic nu mai pare atât de apăsător ca înainte. Ești martorul genezei semnificației propriei tale suferințe... Pentru prima dată simți că Zeus chiar îți zâmbește... prin Elpis. Dacă stropii luminoși s-ar transforma într-o ploaie perenă, ar avea capacitatea de a obnubila în profunzime infinita suferință din viața ta... Lumina oferă semnificație suferinței, chiar dacă asta implică suferință adițională... Daca nu ai simțit și oferit lumină, nu ai trăit aievea.

Cine oare ar sta pasiv în mod conștient când oportunitatea de a trăi o parte a semnificației vieții se arată în chip providențial?

Datorită disperării lăuntric înrădăcinate, îți dorești cu orice preț să te înfrupti dintr-o lumină homerică, sperând că astfel îți asiguri o transhumanță împăcată spre răcoarea eternă. În contextul dat, hormonii inevitabil fecundează cu neuronii, născându-se așadar... himere. Instinctual alergi după ele fiindcă râvnești tot mai mult, și mai intens, și mai frecvent... să ploaie cu lumină, deoarece arde ceva în tine. Arde nevoia de afectivitate, sentimente și emoții specifice apogeului condiției umane.

În solitudinea ecoului plimbării lunare, visezi lucid cum Elpis îți stinge... lumânărea ce arde de dragul creației.

Întors dintr-o lume în care Chronos nu există, unde succedarea mecanic-repetitivă a evenimentelor determină o stare copleșitoare, unde gândurile se manifestă doar în jeturi... simți iar cum timpul se prelinge lent printre sinapsele cœurmonale. Fluxul constant de gânduri îți scaldă ființa într-o baie de speranță fragilă care te fascinează în ecou ore în șir. Te simți de parcă ai parcurs pe nemeritate transcendentul. Ai senzația unei feerii neuronale unde hormoni fosforescenți dansează valsuri perverse în eterul materiei cenușii. Dorești cu ardoare să prelungești această stare de relaxare existențială... În căutarea de a te întoarce în lumea necunoscută rațiunii, constați că totul depinde de un drog de care te poți bucura numai asumându-ți riscuri exogene. Călătoria atemporală potențată de acest elixir al sufletului... pare a mistui neajunsurile lumii laice. Simți că fără acest drog ceva în cutia toracică s-ar sfâșia iremediabil. Totul depinde de indulgenta înțelegere a hemoglobinei gazdă... Cu ea tinzi neîncetat să obții simbioza providențială pentru a-ți garanta atemporalitatea... spre eternitate.

Murmuri în fundal, temeri de apus prematur... și bucurii vesperale...

Plimbându-mă aseară pe lună am avut ocazia să văd una dintre cele mai înalte forme de eleganță. O eleganță atât de grațioasă... O construcție arhitecturală în stil predominant gotic, cu accente delicate de rotunjimi orientale ce înfrumusețează fațadele nespus de mult. Un magnum opus... constituit din diferite straturi de materiale organice îmbrăcate în Kashmirul ielelor. Totul este delicat și catifelat la atingere. La o simplă privire... te magnetizează... să atingi, să treci dincolo de simțurile tactile.

Fiecare clipă a plimbării a fost un răsfăț. Un spectacol pentru simțurile conexe globilor oculari. M-am simțit scăldat într-o căldură luminoasă ce transcede capacitățile rațiunii celei mai profunde...

Nu credeam că dincolo de rochia albastră a cerului se află o asemenea bogăție în Calea Lactee, nr. 26.

Toate frumusețile și bucuriile din trecut îmi par acum mai mult decât diafane...