Câțiva stropi de lumină și deja te simți inundat din interior. Strop cu strop... oceanul de suferință în care plutești în derivă devine tot mai albastru. Nimic nu mai pare atât de apăsător ca înainte. Ești martorul genezei semnificației propriei tale suferințe... Pentru prima dată simți că Zeus chiar îți zâmbește... prin Elpis. Dacă stropii luminoși s-ar transforma într-o ploaie perenă, ar avea capacitatea de a obnubila în profunzime infinita suferință din viața ta... Lumina oferă semnificație suferinței, chiar dacă asta implică suferință adițională... Daca nu ai simțit și oferit lumină, nu ai trăit aievea.

Cine oare ar sta pasiv în mod conștient când oportunitatea de a trăi o parte a semnificației vieții se arată în chip providențial?

Datorită disperării lăuntric înrădăcinate, îți dorești cu orice preț să te înfrupti dintr-o lumină homerică, sperând că astfel îți asiguri o transhumanță împăcată spre răcoarea eternă. În contextul dat, hormonii inevitabil fecundează cu neuronii, născându-se așadar... himere. Instinctual alergi după ele fiindcă râvnești tot mai mult, și mai intens, și mai frecvent... să ploaie cu lumină, deoarece arde ceva în tine. Arde nevoia de afectivitate, sentimente și emoții specifice apogeului condiției umane.

În solitudinea ecoului plimbării lunare, visezi lucid cum Elpis îți stinge... lumânărea ce arde de dragul creației.