Ziua bună!

Nu am scris ceva artistic de mult timp... Recent m-a lovit inspirația:

Inefabil ancorat din facere
Pe labia prăpastiei,
Lubrifiat cu discriminare fără limite,
Alunec facil spre disoluție
Ineluctabil, atât de plăcut
Încât exact asta pare a fi soluția:
Auto-terminare cu determinare.
Procrastinarea indusă mediatic
Diluează timpii realității
Neo-platonic ancorată în transcendent.
Hedonismul ca modus vivendi
Metastazat prin marketing
Energia ce sporește diluarea,
Rarefiază conexiunile sinapselor,
Valorile și principiile,
Induce un prolaps cerebral.
Colaps în fiecare câmp existențial.
Încercare de încetare post-factum.
Poți scăpa din raiul artificial?

Unde și când: Londra, octombrie - decembrie, 2015

Pe durata șederii în Londracu am decis să-mi vomit gândurile ca un stârv puturos în cuvinte sclifosite. Globii ovulari sensibili... vor ustura până la finalul acestei lecturi deșănțate. Atenție...

Începe...

Cu pași greoi, din cerul gurii cariate...

Plouă în întuneric cu stropi împuțiți de carne stată. O putoare mortuară umple întregul. Miroase pretutindeni a moarte omniscientă. Putoare... și iar putoare... Precipitații de dureri cotidiene. Se creează o odă din infern despre unica specie de pe Terra condamnată la suferință conștientizată.

Mărunt și des cad din cerul de beton asfaltat cu flegme de proveniență divină. Divinitățile își aduc aportul la descompunerea și putrefacția întregului. Lipsa unei selecții naturale corespunzătoare contribuie la erodarea culorilor. Acum și dihaniile, nătângii, sluțenile, handicapații și cadavrele leguminoase au șansa de a trăi și îmbâcsi pământul cu a lor existență sfâșietoare. Este o atmosferă de scârbă funebră în ciuda hoiturilor care cred că trăiesc o viață frumoasă.

Se aleargă inconștient cu bale și spume într-un freamăt neîncetat... spre moarte. Toată lumea urmează îmbătată de "darul divin" același șablon, aceleași tipare, fără sens. "Trebuie să trăiești!"... fără oprire ca un aparat cu termen de garanție vag(inal) stabilit... Cadavrele adesea doar în aparență vii, se hrănesc din bucurii efemere.. ca hienele. O vânătoare de himere diafane într-o lume mucegăită. Pentru ce? De ce? Trăim în gol... într-un cavou imens, imens cât marginile conștiinței umane. Nihilism.

Pe cei apropiați adesea îi transformăm în latrine... Ne pătăm unii pe alții cu dejecții abjecte emanate pe cale bucală, generate în creiere de animale scorojite. Prostia, ura gratuită și nevoile personale... ne animează zi de zi până la ultima suflare dielectrică.

Consumerismul în cote extreme ne ține amorțiți până la ridicol. Fugim de gândire, de profunzimi. Superficialitatea ca modus vivendi. Azi putem fi și consumatori de cunoaștere și pseudo-cunoaștere, la alegere. Cunoașterea și știința ca spam... Totul poate fi spam, orice... oricine. Ne spärmuim unii pe alții. Nu există discernământ concret, nici principii, nici valori clare... Am relativizat existența! ... oare nu și condiția umană?

Suntem homo sapiens digitalis comercialus.

Am ajuns și la consumerism existențial! Nenumărate forme de culte, inculte, secte, insecte, religii și denominațiuni. Avem o pizderie de opțiuni. Piață de desfacere spirituală. Cerere și ofertă. Oare nu asta-i cumva printre primele forme de consumerism? Degeaba am trecut prin övulul mediu.

În oaza ispitelor și a nenumăratelor căi de pierzanie fizice, psihice și spirituale, mulți sucombă propriilor vicii sau neajunsuri. Mulți mor pe dinăuntru... Știi ce greu este de a trăi mort? Storși de vlagă, aceste entități se mențin doar prin dialize existențiale, atât cât să nu moară și fizic... Însă, alții sunt fizic aproape morți, dar în țestele și venele lor se găsește un apetit intens și imens pentru viață... stăvilit doar de propria lor materie.

Atâta suferință în jur... De îți vine să înjuri și să blestemi prima ființă conștientă din geneza omenirii, chiar și particulele primordiale ale cosmosului. Nu este suficient că o trăim și o vedem în jur... Am ajuns să prețuim, să imortalizăm și să consumăm suferința în forme rafinate, artistice, și chiar să ne batem joc de nenumăratele ei forme, să o tabloidizăm. Să "curgă" muzica și să "cânte" cerneala!

Ne bălăcim cu toții în oceane imense de deșertăciuni și amăgiri felurite, crezând că așa trebuie trăit... la maxim! Am conceput tot felul de religii care să ne amăgească, într-un fel sau altul. Prin ele putem avea impresia că avem un scop în viață. Totuși, nu ai avut vreodată impresia că "a trăi" nu este decât o muncă silnică, inutilă? Toate promit că după oricât rău sau suferință, urmează bine. Viața de dincolo de moarte nu este decât o promisiune, că urmează mai multă suferință. O deșărtăciune. Unde există viață, există și suferință. Nu există viață fără ea. Religiile plombează slăbiciunile omului.

Suferința care are semnificație, este iubire. Așa cred foarte mulți. Dar... prea puțini au luxul de a trăi așa ceva. Iubirea fără suferință este o himeră. Însă... iubirea chiar oferă semnificație vieții? Nu este forma supremă de amăgire și asta?... Poate este la fel de perisabilă ca putoarea lăsată în urmă de orice hoit... viu sau mort. Tot ce omul a conștientizat și conceptualizat este praf în ochi... Vomitături sarbede, acre.

Mai are sens fericirea? Cine a avut curajul să inventeze acest cuvânt?

Este frig... În jur plutește un aer gri... Închid ochii și visez cu entuziasm la ultimele ore. Oare când? Moartea în agonie prelungită... doar eu și câțiva pereți.

Toți murim primind o labă peste bot... chiar la final... degeaba-ți faci labă.

Câțiva stropi de lumină și deja te simți inundat din interior. Strop cu strop... oceanul de suferință în care plutești în derivă devine tot mai albastru. Nimic nu mai pare atât de apăsător ca înainte. Ești martorul genezei semnificației propriei tale suferințe... Pentru prima dată simți că Zeus chiar îți zâmbește... prin Elpis. Dacă stropii luminoși s-ar transforma într-o ploaie perenă, ar avea capacitatea de a obnubila în profunzime infinita suferință din viața ta... Lumina oferă semnificație suferinței, chiar dacă asta implică suferință adițională... Daca nu ai simțit și oferit lumină, nu ai trăit aievea.

Cine oare ar sta pasiv în mod conștient când oportunitatea de a trăi o parte a semnificației vieții se arată în chip providențial?

Datorită disperării lăuntric înrădăcinate, îți dorești cu orice preț să te înfrupti dintr-o lumină homerică, sperând că astfel îți asiguri o transhumanță împăcată spre răcoarea eternă. În contextul dat, hormonii inevitabil fecundează cu neuronii, născându-se așadar... himere. Instinctual alergi după ele fiindcă râvnești tot mai mult, și mai intens, și mai frecvent... să ploaie cu lumină, deoarece arde ceva în tine. Arde nevoia de afectivitate, sentimente și emoții specifice apogeului condiției umane.

În solitudinea ecoului plimbării lunare, visezi lucid cum Elpis îți stinge... lumânărea ce arde de dragul creației.

Întors dintr-o lume în care Chronos nu există, unde succedarea mecanic-repetitivă a evenimentelor determină o stare copleșitoare, unde gândurile se manifestă doar în jeturi... simți iar cum timpul se prelinge lent printre sinapsele cœurmonale. Fluxul constant de gânduri îți scaldă ființa într-o baie de speranță fragilă care te fascinează în ecou ore în șir. Te simți de parcă ai parcurs pe nemeritate transcendentul. Ai senzația unei feerii neuronale unde hormoni fosforescenți dansează valsuri perverse în eterul materiei cenușii. Dorești cu ardoare să prelungești această stare de relaxare existențială... În căutarea de a te întoarce în lumea necunoscută rațiunii, constați că totul depinde de un drog de care te poți bucura numai asumându-ți riscuri exogene. Călătoria atemporală potențată de acest elixir al sufletului... pare a mistui neajunsurile lumii laice. Simți că fără acest drog ceva în cutia toracică s-ar sfâșia iremediabil. Totul depinde de indulgenta înțelegere a hemoglobinei gazdă... Cu ea tinzi neîncetat să obții simbioza providențială pentru a-ți garanta atemporalitatea... spre eternitate.

Murmuri în fundal, temeri de apus prematur... și bucurii vesperale...

Plimbându-mă aseară pe lună am avut ocazia să văd una dintre cele mai înalte forme de eleganță. O eleganță atât de grațioasă... O construcție arhitecturală în stil predominant gotic, cu accente delicate de rotunjimi orientale ce înfrumusețează fațadele nespus de mult. Un magnum opus... constituit din diferite straturi de materiale organice îmbrăcate în Kashmirul ielelor. Totul este delicat și catifelat la atingere. La o simplă privire... te magnetizează... să atingi, să treci dincolo de simțurile tactile.

Fiecare clipă a plimbării a fost un răsfăț. Un spectacol pentru simțurile conexe globilor oculari. M-am simțit scăldat într-o căldură luminoasă ce transcede capacitățile rațiunii celei mai profunde...

Nu credeam că dincolo de rochia albastră a cerului se află o asemenea bogăție în Calea Lactee, nr. 26.

Toate frumusețile și bucuriile din trecut îmi par acum mai mult decât diafane...

În ultima vreme am ascultat muzică hip-hop și am fost inspirat de această muzică să realizez o poezie care se bazează pe acest stil muzical.

Poezia realizată de mine are la bază versurile melodiei "Mesaj pentru Europa" de Paraziții. Am încercat să mențin limbajul colorat și strident, vulgar și direct. Coincidențele cu realitatea sunt neintenționate. Din fericire, nu cunosc pe nimeni care să facă parte din categoriile amintite în poezie (sarcasm). Tot ceea ce prezint trebuie considerat ca pură ficțiune dintr-un univers paralel.

Scopul acestei poezii este să atragă atenția asupra unor posibile probleme sociale și asupra unor teme mai puțin dezbătute. NU intenționez să jignesc sau să lezez nici o ființă de pe Terra. Doresc să evidențiez că persoanele cu dizabilități au aceleași frământări ca voi.

Trebuie spus că aceste versuri nu au aplicabilitate în dreptul oricărei persoane cu dizabilități fizice. Unele persoane cu dizabilități chiar cerșesc și nu caută să fie productive sau creative, și nu-și cultivă intelectul lor.

Atenție: Nu citiți dacă sunteți ofensat de limbaj vulgar.

Mesaj pentru Preafericiți:

Nu suntem handicapați,
Nu stăm să frecăm menta.
Facem eforturi
Să ne elevăm
Și nu ne plângem
De condițiile dificile în care ne scăldăm.
Noi nu cerșim cu handicapul la vedere,
Să facem avere,
Și nici nu ne place să vă holbați la noi
De parcă am fi extratereștri la vedere.

Noi nu suntem leneși
Și nici lași, ba chiar luptăm cu ardoare,
Și nu facem eforturi ca să obținem de la voi ajutoare.
A voastră e vina că nu ne putem emancipa
Că ne discriminați de-mi sare voma.
Să îmi bag p**a în mine de-o să găsiți
Persoane cu dizabilități făcând rău cuiva!

Noi suntem marginalizați de la naștere,
Zi de zi, arătați cu degetul și evitați
De orice nătărău sau curvă, fără discernământ!

Avem părinți eroi care se luptă pentru noi,
Muncesc în grabă toată ziua
Și un lucru e sigur:
Ni se cultivă dorința de a reuși-n viață...
... cu ajutorul lor,
Fiindcă a lor iubire sufocantă
Nu percepe că noi putem
Să ne descurcăm în junglă și fără ei.

Ne confruntăm cu legi noi
Date doar de boi,
Pentru integrarea persoanelor cu dizabilități.
Rampe, lifturi,
Tramvaie sau taxiuri accesibile,
Toate par povești, promisiuni deșarte.
Preafericiții nu le implementează
Dansează cu noi un vals amețitor,
În bătaie de joc!
Rampe de sinucidere avem! Mulțumim.

Mă piș pe curvele prea nefericite!
Și nu-i normal
Noi să fim discriminați și de voi.
P**a noastră vă caută cu lumânarea!
Și nu-i normal
Să fim privați și de acest drog.
Parcă-n ciuda noastră,
Vă vedem cum vă despuiați ostentativ în public.
E la modă toleranța,
Dar nu se face mai nimic
Pentru integrarea noastră
În societate, în sexualitate, în administrație
Sau pe piața muncii.
Vă putem trimite la dracu pe toți.
Fain și simplu!

Dacă suntem cu dizabilități
Și poate arătăm ca dracu
Nu înseamnă că suntem ruda săracă.
Nu mai aruncați cu bani în noi
Pe stradă, filarmonică, teatru sau la bar
Nu suntem maneliști, morți-mătii de infecțioși!

Mesaj pentru Preafericiți:
Noi nu putem fi ca voi, dar voi ca noi, da!

Zeloșii prostestanți formează cârnați în ușă,
"Lumina" lor să o împărtășească.
Oameni în suferință vă cad pradă, rând pe rând, ca muștele.
N-avem nevoie de trufia voastră,
De veșnicie, promisiuni și iluzii,
Și nici de principiile ipocrite care le vindeți.
Băga-mi-aș p**a în "lumina" voastră de căcat
Și-n curvele, pardon, fetele din bisericile porcăite.
Bagă la cap: socializarea cu fanaticii
Dăunează grav sănătății.

Putem face facultăți
Și să dăm pe cărți ultimul ban
Ca să nu fim vreodată gunoieri.
Un scop în viață ca tot omul civilizat să avem.
Putem vorbi trei limbi și putem să vă conducem,
Dar discriminarea din partea voastră este de neclintit
Și ne evitați ca pe ciuma bubonică.

Forțăm uși închise,
Trăim cu vise nepermise
Și ne dorim să muncim, și familie,
Dar pumnul în gură ni-l băgați.
Prejudecăți și dogme,
Legi, boi și smintiți în cale stau!
Vă scăldați doar în aparențe și iluzii.

Bagă la cap repede,
Crede-ne,
Noi nu suntem legume,
Știm ce-i respectul,
Și ne rezolvăm singuri problemele
Și nu suntem o specie inferioară.

Javrele și curvele
În Parlament și-n Biserică
Umblă în blană de oaie.
Vă futeți reciproc pe banii publici.
Iar noi, avem rolul să vă inhalăm căcatul.
Spectatori ca la teatru.

Mulți dintre noi,
Victimele societății,
Trăim în scârbă
Și e adevărat
Unii suntem praf și pulbere psihic,
Dar vă place asta. Știm.
E mai ușor să menții sub călcâi o minoritate fără vlagă.
Banii pentru integrarea noastră socială de la UE
Dispar în pile și p**de bipedale,
În campanii diafane
Și asociații impotente
Care eventual doar ne dezbină...

Cu voi fac sex în draci
Fufele și pițipoancele,
Cu noi își exersează abilitățile:
Sucitul minților, vorbele amăgitoare,
Flirtul aiurea.
Rămânem doar futuți la cap.
Când e vorba de ceva pe bune,
Ca dracu de tămâie se feresc de noi.
D-avem boașe și cerem o muie,
Printre lacrimi de feline
Aflăm că sunt actrițe:
"Vai de mine! Noi suntem amici,
Te iubesc ca pe un frate"
Să vă f*tă dracu până-n gât de ”surori” !

Mesaj pentru Preafericiți:
Noi nu putem fi ca voi, dar voi ca noi, da!

Vănzătorii de himere vânează
Bani-n plus de pe pielea noastră:
Alifii sau ceaiuri, suplimente sau pietre magice,
Religii, culte sau in-culte,
Consumerism existențial pentru oameni slabi.
Toți pretind că vin-n ajutor.
În mormânt ajungi de le dai crezare șarlatanilor.
Voi ar trebui să fiți victimele din "Pădurea spânzuraților"!

Iar acum, pe final, vă spun că
Adevărata subspecie sunteți voi, pariah,
Cei ce faceți copii cu handicap,
Prin tomberoane, după colțuri, în ghetouri.
Vă treziți cu copii peste noapte, terminați
De mizerile ce le băgați în voi:
Droguri, alcool sau fum.
Pentru alocații, voi faceți legume,
Instinctual v-o trageți pe bandă rulantă.
Și generați suferință-n lume.
Educația lor este ultima grijă.
Sunteți criminali cu mască de oameni.
Vă ascundeți copiii în casă,
Izolați la TV, să consume spam.
Rușinea vă roade dacă-i scoateți-n lume,
Îi țineți departe de societate, de lumină.
Maneliști și țigani împuțiți ce fiți,
Ar trebui să fiți eradicați
Fără drept de revocare.

Sunt inofensiv,
Dar gândul meu e criminal...

Sunt inofensiv,
Dar gândul meu e criminal...

Vă mulțumesc pentru lectură.

Articol actualizat: 10 iulie, 2024. Am efectuat corecturi la poezie.

E un miros de toamnă în tine... O toamnă ambalată în sclipici și culori de păpădii. O multitudine de frunze caramelizate de nesiguranță stau să cadă la următorul val de vânt. Luminofagii tăi s-au umezit... acum sunt de-un luciu straniu, nemaivazut. Lent și delicat, câțiva picuri calzi se scurg din înaltul cer al sensibilităților tale ce transced lumea laică. Dâre de luciu cald aceștia lasă în urmă... pe suprafața fină ce anii și durerile adunate de peste veacuri s-au scurs. Un sentiment de compasiune plutește-n aer, însă acesta nu este exprimat sub forme palpabile deoarece momentul este inexplicabil. O sursă de lumină pozitivă ce pune în mișcare întregul sistem biologic este undeva acolo, ascunsă în tine, însă aparența de diamant refractar și multifațetat fac incomprehensibil fenomenul și încețoșează procesul de anticipare mintală a rezultatului spre care este orientată activitatea. Ce este oare? O feerie... o dramă, o nebunie sau... stupiditate? Nu se știe exact... Cert este că acum se pot vedea în tine straturile de umanitate așezate într-o non-ordine. Falii considerabile sunt perceptibile. Un haos ireversibil construit bucată cu bucată în timp. Fluxuri externe de non-informații și pseudocunoaștere îți hrănesc stările conflictuale ce-și au rădăciniile în straturi adânci. Astfel, pășești prin lume cu nesiguranță, în timp ce vânezi himere dintr-un balon de pseudosuperioritate. Anii de neoprit trec și trec, nimic altceva nu se vede în urma ta. Val după val, indiferent că este prielnic sau nu, îți alterează traiectoria și menirea. Conștientizezi năpasta și incerci să cauți răspunsuri, să găsești calea și adevărul, dar te împiedici de gnosticismul modern, întruchipat sub alte forme, la fel de înșelător și de perfid ca în trecut, care acum este oferit plebei ca răspuns în timpuri noi la probleme vechi. Asimilând aceste non-valori și acest modus vivendi propus din exterior, există riscul să ajungi un mijloc de răspândire a utopiilor. Apogeul acestui fenomen de poluare este închiderea într-un castel de catifea și diafan.

Prezentul raport se încheie aici. Ce se repetă? Lasă, că știu eu...

Textul a fost scris în 26 septembrie 2010 cu mici completări astăzi, 9 august 2011.

Salut, oameni buni!

Am luat decizia să continui să mai scriu texte artistice. Ultimul text artistic a fost scris pe data de 1 decembrie ... 2007 ;). Voi încerca să schimb stilul într-un proces lent. În mod evident, acest text este în stilul obişnuit:

Mai ştii tu soare cum îmi ziceai tu "lumină", în ploaia de raze solare? Atunci când ale noastre lumini erau contopite într-o metaformă omogenă ce plătea tribut zeilor, iar neuronii noştri calmi dansau un vals cu capetele bulbucate de un exces de ocitocină. Lumina omniprezentă eclipsa sinapsele neuronilor din lobii frontali, astfel încât funcţiile vitale supravieţuirii erau doar un reflex. Deşi ea pâlpâia ca un neon defect, era a noastră şi era bună. Numai o scânteie a fost necesară ca o revoluţie la rezoluţie mică să se petreacă. Acum, în cea de-a doua zi a genezei, când lumina şi întunericul sunt două entităţi diferite şi cuantificabile pe plan conoscitiv, ale noastre lumini sunt la ani lumină distanţă fiindcă quarkurile ce compun materia grea a entităţii tale sunt suboptimal aliniaţi şi astfel un proces de repulsie reciprocă a decis soarta. Întunericul ne învăluie precum o pauză în infinitul etern, asigurând pacea. Când repauzat voi fi, lumina mea nu va înceta a mai fi, dar a ta lumină fără fond cu mult timp înaintea repaosului etern va fi stinsă.

Inefabilul a prevalat iaraşi.

For those who enjoy my artistic writings, in Romanian, I have a "new" one. I've written this poem on 28th of October 2007 at 13:48, and it's my first one:

Moleculele acum cântă în cor,
Îngână un cânt cu trist dor,
Pentru tine, întâia oară
Ca tu să mă auzi de astă oară.

"Nu" este cuvântul ce azi nu-l aud.
Acesta e cel ce-n urmă lasă omul ud,
Iar azi, eu nu îi dau înţeles,
Căci nu doresc să am de ales.

Şi de înţelegi azi aceste vorbe,
Atunci lasă-n urmă tăcerile oarbe,
Ca azi tu înţeleasă să te faci
Şi ca o mică floare să te desfaci.

Încremenit între două extreme de posibile reacţii, te aflii acum neştiind ce să faci. După ce ai trecut prin jarul rece al lunilor, după ce sufletul a stat la rumenit îndeajuns pe frigarea ascuţită, înţelegi că nu poţi cere ca lumina cea dintâi, din vremea genezei, să emane căldură şi să producă fotoni şi azi. Chiar dacă totul a început cu un avânt ce nu poate fi definit decât ca infantilo-naiv, acum, în ultimul ceas... liniştea frustrantă, tăcerea încăpăţânată, au sugrumat stilul lacunar al magiei ce a fost şi n-a fost. Factorii ce transced limitele native omului, au prevalat încă o dată. Magia şi inocenţa, căldura şi bunătatea, toate au fost zadarnice, în ciuda strădaniei inşiilor ce orizontali ar vrea să fie. Luna tot rece şi pustie rămâne...

În dorinţi, zgârcit încep să fiu...