Jarul rece

The cold ashes Încremenit între două extreme de posibile reacţii, te aflii acum neştiind ce să faci. După ce ai trecut prin jarul rece al lunilor, după ce sufletul a stat la rumenit îndeajuns pe frigarea ascuţită, înţelegi că nu poţi cere ca lumina cea dintâi, din vremea genezei, să emane căldură şi să producă fotoni şi azi. Chiar dacă totul a început cu un avânt ce nu poate fi definit decât ca infantilo-naiv, acum, în ultimul ceas... liniştea frustrantă, tăcerea încăpăţânată, au sugrumat stilul lacunar al magiei ce a fost şi n-a fost. Factorii ce transced limitele native omului, au prevalat încă o dată. Magia şi inocenţa, căldura şi bunătatea, toate au fost zadarnice, în ciuda strădaniei inşiilor ce orizontali ar vrea să fie. Luna tot rece şi pustie rămâne...

În dorinţi, zgârcit încep să fiu...

Alb mai roșu

The vision Alb. Totul e alb. Alb e cerul, albă e scoarţa terestră. Văzduhul întreg s-a îmbrăcat într-o mantie albă, imaculată. Nourii albi au plâns cu lacrimi de cristal. Lacrimi reci imaculate. Alb vremelnic. Numai tu, roşu, pătezi albul. Dâre roşii, în timp, şi riduri subţiri laşi printre mărgăritarele reci şi albe. Negru, e negru în sufletul tău. E un negru ce înghite totul. Singur, roşu în albul orbitor te aflii...

... sau, e un trandafir alb, pur?

Văzduh transparent

În câmpul pustiit stau acum, şi vântul extrem de rece îmi despică neuronii împărţindu-mi cortexul în două. În pustiul cristalin mă uit cu o sete inexprimabilă, mă uit în adâncul împrejurimilor şi doresc să văd luminiţe pe orizontul întunecat şi cleios, dar nimic. Totul este stins şi rarefiat, lipsit de esenţă şi de ce-i mai bun pe lume. Un aer de dezmăţ intelectual se simte venind din depărtare, trezindu-mi gânduri grele şi temeri profunde. Nihilismul e pretutindeni. Secundele se succed sacadând pulsul, minutele cad pe rând ca nişte tunete ce anunţă iminenţa orelor unse ce au să vină... adeverind vremelnicia fiecăruia...

Finito.

Metavăzul

The metasight Parfumul contururilor schiţei mă încântă prin vibraţiile neştiute odinioară. Dinamismul liniilor subţiri ce joacă un dans sublim pe foaie colorează acum minutele fugărite de slovele ce se scurg dintr-un izvor nesecat. Mii şi mii de contururi trasate de natură formează o schiţă fină din forme suple şi gingaşe. Vibraţia simţurilor respectabile se face simţită prin textura lor. Armonia graţioasă a picturii constituite din aceste curbe formează o suprafaţă fină ce prinde culori şi viaţă prin a lor mişcare. Sunt culori dulci ca o piersică fragedă şi bine rumenită în zi de vară. Undeva jos, în vale, doi munţi ademenesc aventurierii. Forma întreţinută de linii pluteşte într-o lumină ce-i favorizează fotosinteza zi de zi. În bulgări fluizi se organizează materia în parfumul colorat de timpul vioi care trece şi nu mai tace. Policromatica lucrării îţi grăieşte prin corzile unse de cerneala curată pe hârtia onorată de prezent. Cu un glas idilic, cuvinte firave şi rotunde prin semantică, elementele din imagine-ţi şoptesc. Doi aştri, plini de văpaie, strălucesc mai cu viaţă decât Luceafărul-Ciobanilor, încât întregul cer acum îţi pare un întuneric absolut. Iar sus, pe creste - în planul schiţei, un buchet de alte linii mătăsoase şi mult prea subţiri, lucesc în ploaia caldă de fotoni. Sprintene sunt gândurile frumoase ce pun în mişcare mecanismele interioare şi exterioare pentru ca acest desen animat să se desfăşoare. O reală reverie ţi se arată în timida ei splendoare ce-ţi încântă sufletul şi tot neamul impalpabil ce te defineşte. Pentru prima dată vrei să îţi foloseşti simţul tactil pentru a înţelege mai bine această capodoperă unicată. În relief cauţi acum înţelesul, dar găseşti în umbra lui doar parfumul lăsat în urmă de peste zile. Vrei să ştii cum e să strângi în ale tale palme puful hrăpăreţ al fructului descris prin formule estetice. Drăgălăşenia inexprimabilă a materiei ce uşor îşi schimbă forma, dar nu esenţa, face ca şi poneii să se întrebe de-i bine, de-i rău, căci în al lor cub se află totul. Liniştea sporeşte magia, cuvântul îngrădeşte expresivitatea momentului, iar trecerea lunilor face ca flama să se epuizeze. Numai Chronos amplifică temerea.

Cu o floare, primăvară nu se face... sau poate...

Descoperirea

The cube De când gândurile au început să îţi fie picurate printre neuroni, ştii că eşti doar o apă curgătoare în întunericul profund, bezna fiindu-ţi singurul amic existent. Simţi şi observi în tot şi în toate că apa este tulbure, murdară, dar nu realizezi în profunzime acest lucru, nu vezi, fiindcă bezna îţi îngrădeşte vederea. Dar, de când o crâmpeie de lumină a străpuns pâcla din cubul tău, ai început să te vezi. O apă plină de particule de felurite forme dansează în văzul tău, sluţenia momentului te înspăimântă, iar la fund... o suprafaţă râncedă şi mult prea accidentată ţi se dezvăluie în splendoarea ei supremă, făcându-te să-ţi pui la îndoială propriul Big Bang. Cutremurat de lumina ce-ţi dezvăluie crâncena privelişte, gheizere imense se formează în tine, în nucleul tău, determinând un dezechilibru de neînţeles în cubul tău aparent perfect. Iar când fragila glumină se epuizează, tu... în obscuritate, lângă bezna ta eternă, rămâi singur cu amintirea ce acum, în creier, neadormit te lasă în timp.

Apa trece, pietrele rămân.

Viitorul actualizat

Loneliness În aerul cristalin de toamnă, o frunză leneşă ce-mi cutremură nepalpabilul cade în palma mea. Sub stejarul scorţos şi invechit de atâta timp, stau eu singur privind lumea de pe câmpia pustiită. Firele de iarbă ce acum şi-au pierdut luciul din vară, în vântul blajin încearcă să danseze un vals pentru tine, dar acum prea târziu este. Pe cer, îţi citesc faţa de departe uitându-mă la prea palida lună, înţeleg că azi eşti, iar mâine nu. În seara târzie, ca o pânză de mătase, minutele petrecute în nocturnele de vară, strălucesc acum pe cer vorbindu-mi de feeria din cub. Şi totusi, o linişte fragilă s-a cuibărit pretutindeni, cu speranţa candidă de a ţine mult şi bine. Doar clopetele din îndepărtare mai tună-n cord din când în când.

Gata, acum poţi să respiri.

Intersecţia trecutului şi a viitorului

În întuneric, în cubul tău preferat, rădăcini îţi cresc undeva, în abis. Vibraţia imaterialului îţi crează o stare de nelinişte ce consternează chiar şi efemeridele. Gândurile îţi năpădesc din toate direcţile, scufundându-te într-o lume paralelă ce-ţi îngheaţă simţurile. Perpendicularitatea neuronilor ce-ţi construiesc gândurile suprapuse în straturi cleioase te sfărâmă în mii de bucăţele mici care te rănesc cu fiecare secundă ce lent trece. Tu, în întuneric nu poţi face nimic, ci răcneşti şi rămâi acolo. O minută îţi naşte în creier o feerie monocromă ce te face să înţelegi lumea ta. Pe bancă stai, iar trenul vieţii îţi trece prin faţă, într-un cadru de laborator, o lume construită pentru tine. Manipulabil ca o minge cu pete roşii, vezi cum clipele trec în acelaşi timp cu acceleratul ce în viteză-ţi şterge muchiile cubului. Încerci să schimbi ceva, nu poţi... strigătele tale par o comedie mută din timpuri apuse. Astfel, rămâi pe stop într-o bulină.

Zidul de idei

Discrimination Ar vrea... dar lumina nu-i surâde. Dorinţa-i este prea îndrăzneaţă. Lumea în care acum "ar vrea" nu este prielnică pentru acest lucru. Un nimic ar vrea, oricum. Condiţiile impuse de legile nescrise, create de roţile societăţii construite în secole marcate de involuţie şi revoluţie, nu permit ca acest "ar vrea" să se înfăptuiască. O flamă aprinsă îi menţine dorinţa vie având menirea de a îi lumina gândurile. Azi, neştiut e că flamei ceara i se sfârşeşte, dar străluceşte straşnic în întuneric din pricina unui spirit prea furtunos. Întreaga pseudoeuforie creată de magnetismul tacit dintre cele două elemente nedeterminate este o pură efemeră, o euforie ce cu siguranţă subscrie teoriei haosului. Sistemele angrenate în această piesă de teatru sunt malfuncţionale. Astfel, intern, o combustie în surdină se va sfârşi cândva, iar în exterior e linişte şi pace precum a fost şi va mai fi, nimic nu se ştie...

... iar în final, n-ar mai vrea?

Pentru tine

Dedicated to you Pentru tine... o lumină există. Ea pâlpâie fragil undeva. Nu e palpabilă şi nici de găsit nu poate fi. De vrei să ajungi la ea, numai Chronos te poate purta la ea. Cu răbdare şi pricepere, vei ajunge. Gestionează timpul cu abilitate şi nu pune pe podium clipele efemere. Pe linia ce ţi-o croieşti în lume, luna şi stelele, florile şi copacii, să-ţi fie prieteni buni. Hrăneşte-ţi sufletul şi inima-ţi caldă cu frumuseţea inestimabilă a bijuteriilor din natura ce acum lumea o sugrumă. Ocoleşte griul monoton şi lumina falsă prezentă-n diferite forme, căci mult prea preţioasa-ţi sănătate ţi-o seacă. Iar de vrei să-ţi îmbucuri neuronii, primeşte în dar cărţile lăsate în urmă de strămoşii prea-nvăţaţi, căci ele te vor lumina şi îţi vor deschide ochii în a înţelege tainele lumii; din cuvintele armonios înşirate vei culege simţiri nebănuite. Gândurile transmise prin cuvântul scris, sunt rodul muncii lor. Sufletul să ţi-l înţelegi, numai prin ele poţi. Uită-te în exteriorul cubului tău, ca un vultur cu spirit extrospectiv, vezi ce mişcă, nu judeca pripit. Acţionează după ce raţionezi. Vezi imaginea per ansamblu, observă conexiunile logice dintre evenimente şi nu ignora detaliile, ordonează haosul. Pentru a merge pe această cale, necesar este ca mediul să ţi-l cunoşti cât mai profund. Cunoaşterea e putere, iar puterea e raţiunea. Curajul şi verticalitatea să-ţi fie armele împotriva celor ce în drum îţi stau. Nu te uita în întunericul lor, nu căuta lumina în ochii lor falşi, ci urmează-ţi gândul şi simţirea. Nu asculta cum vântul ispititor îţi cântă, ci ascultă-ţi glasul inimii trecut prin filtrul raţiunii. O artă să faci din diplomaţie pentru a evita grohăiturile lor insipide. În momentele tale grele, cu chibzuinţă să iei măsuri, fără ezitări şi fără regrete. Iar de simţi vreodată că speranţa-ţi seacă, eu mulţumit ţi-o ofer toată. În lumea d-apoi, apreciere vei avea de-n astă lume respect ai oferit. Şi de vezi un om singur numărându-şi minutele în stele, tu să ştii că lumina lui se îneacă, iar timpul îl scufundă.

"... iar lumea a zâmbit."

Necrăpabilul

Între doi pereţi, o oglindă şi o lumânare, creierul se afumă, iar lumea nu vede ce-i în cub. Lumină ori întuneric? Linişte sau furtună? Nimeni nu ştie, nimeni nu pricepe. E o stare de confuzie ce se emană din literele afumate, o stare ce îneacă gândurile bune de altădată. Dorinţa e vie, motivaţia e moartă, iar cei de dincolo nu ştiu ce se prelinge printre ei, cântul sau cuvântul? Un cuvânt, doar atât e necesar ca cei ce trăiesc în această lume să închidă un ochi şi să-şi inhibe dorinţele. O aparentă lumină plină de dorinţe neştiute, la un metru distanţă, pâlpăie în neştire închisă în aerul îmbâcsit ce se coagulează în jurul ei zi de zi. Doar cu o simplă dorinţă, un om neexistent face ca lumina să tremure în propriul ei cub. Fiecare îşi petrece minutele într-o prelungită stare de extaz întârziat, blocat parcă de trecerea timpului. Un astfel de timp nemilos face ca distanţa să se prefacă în zid. Zidul se ridică, sensul se pierde, dar ideea rămâne. Doar introspecţia face scrum prezentul efemerid, astfel o ultimă cuvântare n-are loc.

Just one click away.