Te simţi singur ca-n codru, în ciuda faptului că în jur e o hărmălaie de neoprit. Vrei şi tu să intrii în rând, să faci parte din gălăgie, dar condiţia ta umană te impiedică. Eşti cimentat pentru o veşnicie ca să te simţi izolat. Tu dai voce gândurilor tale şi chiar strigi, dar tu eşti singurul care te auzi. O erodare lentă a spiritului tău se produce ca urmare a singurăţii interioare. Menirea ta în viaţă, de a fi izolat şi un element izolant pentru cei cu care intrii în contact, te scufundă în apus. Trăieşti din inerţia imensă cu care ai fost înzestrat în minutele primordiale ale vieţii ce acum o deteşti. Conştient de imensitatea metagândurilor tale încerci să te prinzi de mână, astfel încât să opreşti înecul neuronilor. Ani şi ani, un război tacit şi rece se va menţine, un război în care armele sunt cele două extreme ale gândirii omeneşti. Pe rând, iraţionalul şi raţionalul, vor juca rolul de zmeu sau de zeu. Iar ca în orice război, cel situat între cele două forţe oponente, are de pierdut cel mai mult. Tu eşti mediatorul. Mai vrei să continui?