La lumina lunii din reflexia oglinzii realizezi că vrei ceva, simţi nevoia urgentă de ceva, nu ştii ce, dar vrei. Zile
întregi, săptămâni ai ştiut că e ceva, dar acum o droaie de molecule încep să-ţi iasă pe suprafaţă, membrele superioare-ţi
tremură. Literele carbonizate se scurg făr-de sens pe hârtia gălbejită, iar în firavele tale degete, înroşita sapă îţi
pare acum prea grea. Triştii pereţi intraţi în rezonanţă cu gândurile tale ce năpădesc printre neuronii ce se îneacă în
materia cenuşie, fac o muzică ce izgoneşte muştele îmbătrânite. Acum şi aerul îţi pare că se pripeşte să îţi asigure plămânii
oxigenaţi. Brusc! O clipă divină de claritate devine eternă şi poţi să vezi în tine. Ce vezi? Ştii ce este? E un gol adânc
şi profund în fiinţa ta. Un gol ce a crescut cu anii, iar acum stagnează ca să-l poţi studia. Şi tu stagnezi cu spor şi
nu mai poţi face nimic chiar dacă acum înţelegi ce a fost şi ce e. Acum vrei să faci ceva, nu se poate. Actualmente totul
are o aura cu greutate sentimentală, totul este aparte. Mişcările-ţi par un dans sublim în apă, un dans în care corpul
nu se mişcă, ci rămâne pe loc rânjind parcă la ceva ce a fost. Respiraţia îţi este de prisos. Sus şi jos sunt totuna, iar
stânga - dreapta sunt noţiuni arhaice. Culorile s-au spălat toate. Albul şi negrul s-au contopit într-o substanţă atonă
şi eliptică de formă. Particulele de praf îmbibate de strigătul trecutului, în aer stau acum uimite de feeria monotonă
a momentului. Fotonii înnebuniţi de mirajul esteticii eternităţii uită să mai perpetueze lumina în unghiurile mai ascunse
ale elementelor ce formează decorul sepiat. Timpul trece foarte lent, dar îţi place. Te vezi cum eşti înlocuit de un altcineva
şi totuşi nu faci nimic. Stai perplex şi încremenit pentru o eternitate suspendat în eterul imens. Trenul de gânduri interne
în gară e oprit, a îngheţat şi vatmanul, şi se zdrenţeleşte cu trecerea timpului efemerid. Ani şi ani, secole şi milenii
trec prin tine, dar tu tot dispărut rămâi într-un punct fix.
Ai fost şi tot crezi că eşti.
